30 de ani de tranziție. De la tragedie la nepăsare

9 noiembrie 1989 este data când a început demolarea nu doar a unui zid care face subiectul unui film sau al unui clip cu Elton John. Valul schimbării începute în Germania a cuprins toate țările socialiste din Europa centrală și de sud. A ajuns la noi rapid, mai întâi la Timișoara, ca apoi să se precipite violent, cu demonstrații și lupte de stradă în București. Iubitul nostru conducător a decis ca în 21 decembrie să îi mobilizeze pe bucureșteni într-un miting de susținere a comunismului, dar a constatat că dragii lui „tovarăși și pretini”, „cetățeni ai capitalii României socialiste” nu pot fi ținuți în frâu cu ușurință. Unii dintre ei au continuat să protesteze împotriva dictaturii, lor li s-au alăturat și alți bucureșteni, la Universitate, în noaptea care a urmat. Nu erau organizați și asupra lor s-a tras în plin, oameni nevinovați au fost maltratați și loviți de miliție, striviți de TAB-urile armatei sau aruncați în închisoarea Jilava. În 22 decembrie, după proteste masive, la TVR apăreau Caramitru și Dinescu, cu declarația „Am învins”, speriați ei înșiși de magnitudinea momentului. Am trăit cu toții o mare bucurie, am traversat o perioadă de haos și am intrat într-o alta, de tranziție, care nu pare să se mai finalizeze.

Cum au trecut 30 de ani? Am avut de reconstruit totul, ca națiune. Către ce ne îndreptăm? Încercăm să aflăm, dar răspunsurile nu vin ușor.

Întâiul nostru prim-ministru post-1989 a fost Petre Roman, care a format un guvern constituit preponderent din persoane cu responsabilități în cadrul defunctului partid comunist. Ca reacție la asumarea puterii de către persoane legate de vechile structuri politice, a apărut fenomenul Piața Universității, vizitată în 1990 de minerii din Valea Jiului, ajunși în capitală să disperseze „golanii”, cu bâtele.

În 1990 au fost alese Senatul și Camera Deputaților, care au avut misiunea de a elabora Constituția. Legea noastră fundamentală a intrat în vigoare prin referendum național, în decembrie 1991 și consfințea România drept o republică semi-prezidențială. Pe plan economic, în 1990 își începea activitatea sistemul bancar capitalist. Banca Națională autoriza funcționarea a trei bănci comerciale, precursoarele BRD, BCR și Raiffeisen Bank.

1992 este anul în care a apărut primul număr al revistei „Capital”, la care m-am abonat încă de atunci, din bursa de student de anul întâi. Atunci a debutat și Caritas, jocul piramidal care a atras milioane de deponenți din toată țara. Și care a pus sub semnul întrebării mecanismele de control ale firavului nostru sistem financiar.

În 1995, 15.000 de români stăteau la coadă să guste primul preparat MacDonald’s, în restaurantul de la parterul magazinului Unirea. Atunci a fost lansat și primul card bancar din România, destinat însă doar persoanelor juridice.

Cum au trecut 30 de ani? Am avut de reconstruit totul, ca națiune. Către ce ne îndreptăm? Încercăm să aflăm, dar răspunsurile nu vin ușor.

Doi ani mai târziu, cozile interminabile s-au mutat în magazinele operatorilor de telefonie mobilă, Connex și Dialog, Vodafone și Orange din zilele noastre. Și au apărut în viața noastră aripioarele KFC.

În 1999 „Circul Foamei” din București era transformat în Mall Vitan, primul centru comercial care a marcat dezvoltarea accelerată a unui segment al pieței imobiliare.

Privatizarea din 2001 a Sidex a marcat în percepția colectivă sfârșitul unei perioade de zece ani căreia presa i-a alocat un termen adeseori folosit și în prezent – „căpușare”.

În 2004 statul român privatiza și cea mai mare companie a sa, Petrom. La Paris se lansa Dacia Logan, un model emblematic pentru lumea auto mondială. Și tot în 2004 România adera la NATO.

La 1 ianuarie 2007 România devenea membră a Uniunii Europene. Direcția de dezvoltare devenea mai clară. Iar în 2009-2010 țara noastră a cunoscut efectele crizei financiare mondiale, cu o curbă importantă de sacrificiu în zona creditării individuale. Au urmat zece ani de încercări de redresare, cu mici succese și cu multe alte proiecte de concretizat.

După atâtea încercări, după o tranziție atât de aglomerată și dură, e normal să obosim ca națiune. Să obosim să ne luptăm pentru drepturile noastre, să îi lăsăm pe alții să preia controlul instituțiilor care ne reprezintă. Să nu penalizăm incompetența sau corupția. Să așteptăm să vină salvarea de undeva de sus, eventual din partea altui iubit conducător. Doar că nu numai pentru atât au murit cei cărora le spunem Eroi. Nu au fost doborâți de gloanțe, călcați de tancuri sau mutilați în închisori pentru ca noi să devenim nepăsători.

Adina Ionescu a creat şi derulat, în ultimii 20 de ani, campanii integrate de comunicare pentru industrii diferite precum auto (Groupe Renault / Automobile Dacia), petrol și gaze (Grupul MOL), IT/C (Nokia), infrastructuri electrice şi digitale (Legrand, Schneider Electric), comerţ exterior (Samsung Corporation). Adina s-a implicat activ în diferite iniţiative bazate pe voluntariat şi crede în susţinerea societăţii civile. De-a lungul carierei şi-a asumat consilierea membrilor din Board cu privire la strategia de comunicare, managementul reputației, definirea platformelor de responsabilitate socială corporativă, precum și gestionarea relaţiilor cu autoritățile centrale și cu asociațiile profesionale.