Cine îi apără pe șomeri de sindicate?

Ceea ce m-a surprins întotdeauna este însă că de obicei, ținta acuzațiilor de constituire de monopol sau oligopol o constituie corporațiile, marile companii. Pasămite autoritățile de supraveghere și control stau la pândă să vadă dacă nu cumva o firmă are prea mare succes și ajunge să aibă o poziție dominantă sau dacă nu cumva cade la pace cu cei cu care ar trebui să concureze pentru a-și împărți piața, în prejudiciul consumatorilor.

Bineînțeles, se scapă din vedere faptul că, de cele mai multe ori, monopolurile și oligopolurile de facto sunt create chiar de stat, prin reglementări favorabile jucătorilor dominanți și menite să submineze concurența, ca și prin subvenții și alte avantaje directe sau indirecte.

Și totuși, există o piață care scapă în mod constant ochiului vigilent al autorităților de concurență: piața muncii. Iar aici legea o fac sindicatele.

Evident că nu este nimic rău, ba dimpotrivă, în faptul că salariații se asociază pentru a-și gestiona cât mai bine interesele, inclusiv pentru a negocia contracte de muncă cu angajatorii. Numai că sindicatele nu sunt tocmai asta și, în plus, beneficiază de privilegii conferite prin lege.

În primul rând avem de a face cu obligativitatea angajatorilor de a reține și de a vira de la salariați la organizație cotizațiile sindicale. În al doilea rând, despre obligația din unele țări și unele industrii ca nici o persoană să nu poată fi angajată fără să se fi înscris întâi în sindicat și fără să se angajeze să nu accepte un salariu lunar mai mic de un plafon stabilit de sindicat. În acest fel, cu binecuvântarea legii și a statului, sindicatele reprezintă adevărate oligopoluri pe piața muncii, împiedicând practic șomerii și tinerii fără experiență să aibă acces la locuri de muncă.

Iar după aceea nu e deloc de mirare că șefii de sindicat ajung să se comporte exact ca boșii corporatiști pe care pretind că îi detestă și fac afaceri și avere cu banii membrilor de sindicat, precum Hoffa, cel zugrăvit de pelicula The Irishman.

Și totuși, de ce nu intră și sindicatele în sfera de monitorizare a Consiliului Concurenței, mai ales când se denumesc ele însele cartel-bloc-centrală?

Fiindcă legiuitorul a fixat, în 1996, regula ca piața muncii este exceptată de la aplicarea Legii concurenței.

Deși, timp de un sfert de secol (1890-1914), prima legislație antitrust din lume, respectiv cea din Statele Unite, a prevăzut implicit printre faptele anticoncurențiale și pe cele din sferă activităților sindicale.

Ulterior, însă, SUA au exceptat piața muncii de la aplicarea legislației privind sancționarea cartelurilor, motivația fiind că „munca unei ființe umane nu este o marfă și nici un obiect de comert”.

Așadar pentru că munca nu e o marfă precum cimentul sau benzina în jurul cărora se creează carteluri, Consiliul Concurenței “nu are mandat” să acționeze nici măcar atunci când vede clar cum contractele colective de muncă restrâng concurența cu șomerii.

Apropo, e bine de știut că salariile mai mari nu au legătură cu forța instituțiilor care fac „justitia sociala”, sindicatele. Dacă salariile depășesc productivitatea, rezultă falimente și șomaj, iar dacă productivitatea depășește salariile, vor veni alți patroni să atragă muncitorii cu salarii mai mari și să scoată profit.

Prin îmbunătățirea continuă a ofertei salariale, nivelul salariului ajunge să-l egaleze pe cel al productivității. În orice manual de economie scrie că salariile depind de productivitatea muncii, nu de puterea sindicatelor.

Și firește că în aceeași termeni se poate discuta și de salariul minim. Când guvernul decretează majorarea acestuia cei care au în primul rând de suferit sunt șomerii, ținerii și muncitorii necalificați sau cu calificări slabe. Asta pentru că le va fi mai greu să își găsească un loc de muncă, devreme ce, prin majorarea salariului minim, devine mai scump pentru companii să-i angajeze.

Practic, acestor persoane li se restricționează indirect accesul pe piața muncii. Deși ar fi dispuse să lucreze pe salarii mai mici, pentru a-și găsi un loc de muncă, respectiv a dobândi experiență și abilități, nu li se permite să liciteze “prețuri” mai mici pentru munca lor, din cauza salariului minim.

Pe de altă parte, creșterea salariului minim impune costuri suplimentare întregii economii. Toți antreprenorii trebuie să scoată mai mulți bani din buzunar pentru a-și remunera angajații cu cele mai mici salarii. Care ajung adesea să-și piardă locul de muncă, fiind categoria la care se poate renunță cel mai ușor.

Iar falsificarea prețului stabilit prin contracte voluntare nu poate decât să genereze reacții atât pe partea ofertei, cât și pe cea a cererii.

În termeni simpli, ori de câte ori guvernul impune un preț mai sus de nivelul de piață – în cazul de față salariul minim – consecința e dispariția cumpărătorilor și stimularea vânzătorilor, adică apariția șomajului. Și pe șomeri nu-i apără sindicatele. Dimpotrivă, ele le îngrădesc accesul pe piața muncii.