Cel mai lung tunel submarin din lume a împlinit 25 de ani

Cei 50 de kilometri ai cunoscutului Eurotunnel care leagă continentul european de Marea Britanie pe sub Canalul Mânecii au intrat în exploatare pe 6 mai 1994, după ce, cu o zi înainte, fuseseră inaugurați în prezența oficialităților. Deși are un contracandidat puternic în Seikan Tunnel din Japonia (53 km), tunelul european rămâne, chiar și după un sfert de secol, construcția subacvatică având cea mai mare lungime sub apă (37,9 km). Și la capitolul adâncime, Channel Tunnel (115 metri sub nivelul mării) este depășit de tunelul nipon (240 metri sub nivelul mării).

Asigurând legătura între localităţile Folkestone din Marea Britanie şi Coquelles din Franţa, tunelul european este rezervat doar trenurilor, pasagerii, autoturismele şi camioanele fiind găzduite de-a lungul călătoriei în garnituri feroviare.

Ideea unui tunel care să lege Marea Britanie de Europa continentală este destul de veche. Primul proiect concret al unei subtraversări a Canalul Mânecii i-a aparţinut inginerului francez Albert Mathieu-Favier. Aceasta prevedea un tunel cu două niveluri. Cel superior, pavat şi iluminat de lămpi cu ulei urma să fie traversat de poştalioane, iar cel inferior pentru drenarea apei de infiltraţie. Anul următor, Henry Motray propune un tunel subacvatic realizat din secţiuni prefabricate din fier.

Pe 25 august 1855, regina Victoria a Marii Britanii şi Napoleon al III-lea al Franţei au aprobat proiectul unui tunel submarin realizat de inginerul Thomé de Gamond. Proiectul a fost prezentat la Expoziţia Universală de la Paris din 1867, iar în 1880 au avut loc primele excavări cu maşini de săpat tuneluri de pe ambele maluri ale Canalului Mânecii.

Pe 26 iulie 1957, Louis Armand, directorul Societăţii Naţionale a Căilor Ferate din Franţa a constituit Grupul de Studiu pentru Channel Tunnel. Acest grup a prezentat guvernelor francez şi britanic o propunere de legătură pe sub Canalul Mânecii, cuprinzând două tuneluri separate de cale ferată şi un tunel de întreţinere, între acestea. Abia în 1973 a fost semnat tratatul dintre Franţa şi Marea Britanie de către Edward Heath, premierul britanic, şi Georges Pompidou, preşedintele francez. Doi ani mai târziu, proiectul este oprit din cauza crizei petrolului şi a dificultăţilor financiare.

Totuşi, proiectul nu a fost abandonat. Guvernele francez şi britanic au chemat la consultări investitori privaţi pentru construcţia şi operarea viitorului canal. Au fost selectate patru propuneri – un tunel, un pod suspendat, o serie de insule artificiale, poduri şi un tunel şi un proiect de autostradă şi cale ferată. Proiectul câştigător a fost declarat cel al Eurotunelului prezentat de către un consorţiu franco-britanic. Pe 12 februarie 1986 este semnat Tratatul de la Canterbury între Franţa şi Marea Britanie pentru construcţia tunelului, iar pe 14 martie a fost semnat acordul de concesiune pentru finanţarea şi administrarea Channel Tunnel în favoarea „France-Manche SA / The Channel Tunnel Group Ltd.” pentru o perioadă de 55 de ani.

Săpăturile au început la 15 decembrie 1987 în partea britanică şi la 28 februarie 1988 în partea franceză. Cele două părţi ale tunelului de întreţinere au fost unite la 1 decembrie 1990 la ora locală 12.12, tunelul de nord a fost unificat la 22 mai 1991, ora 12.00 iar cel de sud la 28 iunie 1991, ora 12.50. Instalaţiile au fost montate în 1994, din ianuarie până în aprilie şi tot în acele luni au fost realizate şi testele întregului sistem.

Pe 6 mai 1994, Channel Tunnel a fost inaugurat de către regina Elisabeta a II-a şi de către preşedintele François Mitterand. Primul tren comercial a circulat prin tunel la 1 iunie 1994.