Testul dezbinării naționale: rezultat pozitiv

În supermarket aud frânturi de conversație care mă umplu de tristețe. „Da, am mai luat o sticlă de ulei, că nu se știe cu virusul asta….”, „Dacă e să ne ducem, o să murim și fără toată făina de aici”. Rafturile cu dezinfectant sunt în continuare neatinse, la fel cele cu săpun.

Pe burtierele televiziunilor se rostogolesc titluri apoteotice, iar în Italia, patria adoptivă a multor români, sunt înregistrate cele mai multe decese la nivel mondial, după China. De carantina instaurată în Lombardia, pentru o lună, au fugit multe persoane, inclusiv o parte din conaționalii noștri, care au toate intențiile să se îmbarce către România, indiferent de ce ne aduc. Cu ceva vreme în urmă își lăsaseră bătrânii acasă, dar acum nu ezită să-i revadă, chiar dacă reuniunea s-ar putea să fie ultima, pentru cei în vârstă și vulnerabili.

Politicienii noștri găsesc cu greu o direcție comună de convingere a electoratului să nu mai bântuie prin mall-uri și stadioane – muzeele sunt goale, acolo e mai puțin periculos. Apare și ideea că am avea nevoie de un guvern care să funcționeze și capabil să emită ordonanțele de urgență pe care le-am înfierat până de curând. Ce îi doare pe aleșii noștri este modalitatea de organizare a alegerilor locale și când încep campania electorală. Reprezentanții bisericii recunosc că pupatul icoanelor nu e igienic, probabil o premieră în actualizarea unor dogme din moși-strămoși. În sfârșit sunt interzise evenimentele unde s-ar putea aduna cel puțin 1000 de oameni, iar Facultatea de Medicină e prima care îți suspendă cursurile, în timp ce în Regie pare să fi apărut prima suspiciune de infectare.

Media are mult de câștigat din titlurile bombastice aducătoare de audiență, pentru că minutul de publicitate are un cost variabil, în funcție de publicul la care este expus. Românii au la dispoziție puține emisiuni cu caracter informativ, multă isterie și conținut aproximativ.

Suntem la începutul unei crize. Avem nevoie să ne asumăm responsabilitatea individuală, în condițiile în care România are relativ puține resurse naționale care să poată fi aruncate în lupta cu dușmanul fără față, dar cu două tulpini.