Financial Times: Ce e de învățat de la revoluția din România

„Cu 30 de ani în urmă, căderea lui Ceaușescu a fost o lecție pentru revoluționarii din întreaga lume. Un proces ca o farsă care a durat aproape o oră și a avut loc într-un tribunal aparent ad-hoc a dat un verdict deja hotărât”, își începe Adam Lebor opinia publicată în cunoscuta publicație Financial Times.

Autorul menționează că „în urmă cu 30 de ani, chiar în ziua de Crăciun a anului 1989, Nicolae și Elena Ceaușescu, cuplul de dictatori atât de urât de români era pus la zidul unei cazarme militare. Filmările din ultimele lor momente ale comunismului îl arată pe Nicolae arătând stoic în timp ce Elena striga de frică și furie. Gloanțele care au străpuns aerul de iarnă au lăsat urme adânci în zid, iar sângele a intrat în pământ. Revoluția română triumfase. Oare?”

Revoluția românească a reprezentat finalul sângeros al unui an de revoluții care au zdrobit întregul bloc sovietic. În zilele noastre, acel dor de libertate arde mai luminos ca niciodată. De la Hong Kong la Teheran sau Beirut și până la Bagdad, manifestanții cer sfârșitul regimurilor corupte și tiranice. Revoluționarii de astăzi folosesc însă social media pentru a-și organiza protestele și canalele digitale criptate pentru a evita arestarea și a comunica în secret. Dar revoltele „analogice” din 1989 în România și din 2000 în Serbia încă pot da o lecție vitală: nu lăsați revoluția să fie acaparată.

Adam Lebor consideră că „vechile regimuri sunt mult mai rezistente decât par, chiar și atunci când conducătorii lor sunt executați. În cazul României, decembrie 1989 nu a marcat distrugerea vechiului sistem care s-a arătat apoi într-o nouă încarnare. Mulți români consideră că evenimentele din 1989 au fost doar o lovitură de stat dată din interiorul partidului de oficiali de rangul doi precum Ion Iliescu care au sacrificat conducerea pentru a-și păstra puterea și privilegiile și a securiza acel stil de viață.

La început a funcționat. Domnul Iliescu – aflat acum în proces pentru crime împotriva umanității pentru rolul său din timpul Revoluției – a fost ales președinte în mai 1990. Au urmat ani întregi în care rețele de oficiali ai fostului partid comunist și ai brutalei poliții secrete denumită «Securitate» au condus în continuare țara. Chiar și acum rămân influenți”.

Omologii lor maghiari au jucat mai inteligent. Ungurii au fost lăsați să înțeleagă că partidul de guvernământ poate ceda puterea fără violență. Dar și acolo comuniștii s-au dovedit mult mai pricepuți în afaceri decât intelectualii și studenții și au preluat niua democrație maghiară. Puterea politică poate fi amplificată atunci când te poți conecta pur și simplu la bogățiile unei țări. Și cine reușește să intre în posesia unei foste fabrici de stat sau a unei vile valoroase atunci când statul se prăbușește? Cine are informațiile și se mișcă mai repede. Astfel, numeroși foști oficiali comuniști de rang înalt au devenit spectaculos de bogați extrem de repede.

În Serbia, răscoala populară l-a doborât pe președintele Slobodan Milosevic pe 5 octombrie 2000. În dimineața aceea, lungi coloane de protestatari, zeci de mii de oameni, au sosit la Belgrad din toată țara scandând „Gotov je, gotov je” – „e terminat, e terminat”. Protestatarii au preluat parlamentul, au trecut prin gazul lacrimogen și au capturat televiziunea de stat. Până la ora 18.30, peste 500.000 de oameni s-au adunat în fața primăriei Belgradului pentru a-l auzi pe Vojislav Kostunica cum se proclamă președintele Iugoslaviei.

Dar, așa cum strategul militar chinez Sun Tzu a scris în „Arta Războiului”, fiecare bătălie este câștigată sau pierdută înainte de a fi purtată. La fel se întâmplă și în cazul revoluțiilor. Acțiunile psihologice sunt vitale. Tinerii activiști sârbi scriseseră pe zidurile din toată țara sloganul „Gotov je” cu mult înainte de 5 octombrie. Posturile de radio ale Opoziției transmiteau același mesaj în Serbia din afara granițelor sale.

În Serbia, „blocarea mecanismului de răspuns” a fost vitală. Când Milosevic a cerut ajutorul poliției, armatei și temutelor servicii de securitate, acestea nu au mai răspuns. Fuseseră făcute acorduri în prealabil cu puterile occidentale. Astfel, la Belgrad nu a fost nevoie de sânge pentru a schimba regimul. Însă, la fel ca în România cu un an înainte, o mare parte din armată, poliție și serviciile de securitate au continuat să funcționeze sub conducerea acelorași oameni. Iar acest lucru a avut consecințe teribile. În martie 2003, Zoran Djindjic, premierul reformist al Serbiei, a fost asasinat de un lunetist al forțelor speciale. Actualul președinte al Serbiei, fostul premier Aleksander Vucic, este un populist conservator care a fost ministru al informațiilor în timpul regimului Milosevic….