Share
De ce ne pasă atât de puțin de noi?

De ce ne pasă atât de puțin de noi?

Într-un studiu recent realizat de o mare firmă de consultanță în domeniul resurselor umane, cele mai importante criterii de alegere a unui loc de muncă în România îl reprezintă siguranța și pachetul de beneficii.

În acest clasament cu 11 poziții, implicarea angajatorului în comunitate este situată pe ultimul loc. Cu atât mai meritorie este atitudinea acelor companii care își continuă proiectele de responsabilitate socială, cu efect pe termen mediu și lung, mai ales în ceea ce privește educația civică.

O colegă căsătorită cu un canadian mi-a povestit că soțul ei s-a hotărât să spele singur zidurile murdărite de graffitti ale blocului vecin, pentru că nu poate să suporte un peisaj urâțit în apropierea locuinței. Așa a învățat, de mic, în Canada: îți pasă de comunitate. A cerut sprijin, dar a primit doar priviri indiferente. Așa că a pus mâna pe perie și a frecat ziduri, pentru armonie.

Pe strada mea, în spațiul verde sunt aruncate permanent coji de semințe și mucuri de țigară, iar părculețele destinate copiilor sunt populate cu câini, ai căror stăpâni le lasă mizeria neridicată. În Parcul Tineretului există foișoare unde este permis accesul cu grătare. Diminețile de vară sunt înecate de un fum gros și de miros de porc pârlit și cârnați, totul însoțit de zgomot tare de manelele. O încântare pentru cei care locuiesc în jurul parcului și care au investit în zonă, crezând ca au acces la puțin oxigen și liniște.

În trafic văd de prea multe ori fumători care își aruncă chiștocul pe fereastră și câte o replică timidă, inscripționată pe autocolante: “Strada nu e scrumieră”. Mă stresează claxoanele fără rost, pe care le primesc de câte ori semnalizez că vreau să schimb direcția de mers, la pachet cu cei care mă depășesc pe dreapta de câte ori vreau să o fac la stânga, doar pentru că unii nu pot să își aștepte locul în coloană.

Mă doare când văd copaci ciumpăviți și îmi pare rău că în locul arborilor tăiați nu sunt plantați alții. Nu înțeleg de ce mai există atârnate ornamente de iarnă, după sărbători, de ce sunt atât de țipătoare și aruncate fără noimă, peste copaci și stâlpi de electrificare.

Acesta este orașul meu, nu am de gând să plec din el, dar mi-aș dori ca și ceilalți bucureșteni să îl iubească puțin. Aș vrea ca Bucureștiul să aibă parte de primari care să îi lase bordurile în pace și care să îi refacă spațiul verde, din care au fost furate bucăți mari, betonate sub formă complexuri rezidențiale. Nu putem respira beton și nici gaz de eșapament, iar copiii noștri merită să fie sănătoși.

Leave a Comment